1. Boala olandeză

În 1959, olandezii credeau că l-au prins pe Dumnezeu de picior când au descoperit un zăcământ uriaș de gaze naturale aproape de Groningen. Imediat, Olanda a devenit o țară exportatoare de gaze, fapt ce a condus la aprecierea considerabilă a monedei național, guldenul. Cum tendința s-a dovedit una foarte puternică, aprecierea monedei a dus la probleme pentru exportatorii olandezi care putea cu greu să concureze pe piața mondială, astfel că până la urmă s-a ajuns ca Olanda să intre în recesiune. Ciudata situație a fost ulterior denumită ”boala olandeză”. În mod similar, s-a ajuns la aceeași situație și în cazul unor țări exportatoare de petrol. Afectate au fost Angola, Azerbaidjan, Canada, Indonezia, Rusia și Venezuela. Industria canadei a avut de suferit un deceniu, la începutul anilor 2000, după ce au început exporturile de petrol din Athabasca, ce au dus la aprecierea considerabilă a dolarului canadian. Situația s-a remediat abia în 2014 când prețul petrolului a scăzut pe piața internațional.

2. Un sistem de educație fără performanțe

”Boala olandeză” nu este singurul efect economic negativ. Exploatarea petrolului a dus deseori la un nivel redus de diversificare a economiei, ceea ce reprezintă o precoupare chiar și pentru țările bogate din Golful Persic. Uneori, tentativele de diversificare s-au concretizat în demararea de proiecte ded infrastructură în lipsa unor evaluări foarte clare privind utilitatea sau impactul lor. Axarea unor economii pe exploatarea petrolului le-a făcut dependente de prețul acestuia pe plan internațional. Nigeria și Venezuela au angajat credite importante pentru exploatarea țițeiului în anii 70, de boom al prețului. Odată cu scăderea acestuia în anii 80 cele două țări s-au trezit înglodate în datorii și cu posbilități reduse de a le plăti prin exporturile de țiței.

Citește și:

Barilul de petrol, la răscruce! Cum va evolua aurul negru

De asemenea, industria petroliferă are tendința să absoarbă un număr mare de angajați bine plătiți, afectând calitatea forței de muncă care rămâne disponibilă pentru alte sectoare. În plus, a fost observată tendința ca statele să aloce mai puțini bani pentru educație în condițiile în care nu văd utilitatea imediată a creșterii eficienței acestuia. Tendința este contrară celei din state lipsite de resurse naturale, care încearcă să compenseze lipsa prin forță de muncă înalt calificată, fapt care pe termen lung duce la prosperitate. Ca exemple, sunt deseori menționate Singapore, Coreea de Sud și Taiwan.

3. Războaie civile și terorism

Un studiu recent publicat în ”Journal of Conflict Resolution” a arătat că posibilitatea prelungirii războaielor civile și a atacurilor teroriste este cu atât mai mare cu cât cei care contestă autoritatea centrală a unui stat au acces la utilizarea unor resurse naturale care să le finanțeze activitatea, uneori resursele fiind chiar un stimulent pentru începerea luptei armate. Cel mai exemplu este ISIS. Dacă la începutul războiului civil din Siria erau doar o grupare marginală, fără aderență mare în rândul populației civile, cei din ISIS și-au concentrat eforturile pe capturarea zonelor petroliere din Siria și Irak astfel că în scurtă vreme au reușit să creeze un adevărat stat, cu instituții și sistem fiscal, care a rezistat până la implicarea masivă a Rusiei și Statelor Unite în conflict. 

Războiul civil din Nigeria (1967-1970) este tipic pentru ceea ce înseamnă un petrorăzboi civil. Separatiștii din regiunea Biafra au fost încurajați de faptul că puteau controla resursele de petrol. Implicarea externă a fost determinată tot de promsiunile făcute de beligeranți în legătură cu furnizarea petrolului, astfel că Marea Britanie a finanțat guvernul central nigerian, iar Franța pe cel din Biafra. Capturarea zonei petrolifere de către armata nigeriană a dus la finanțarea pe mai departe a înăbușirii secesiunii, în timp ce regimul din Biafra s-a prăbușit în urma unei blocade care a dus la moartea a 2 milioane de civili, căzuți victime foametei. Și astăzi tensiunile interetnice din Nigeria se manifestă prin atacuri împotriva exploatărilor de petrol și răpiri ale personalului străin care lucrează acolo. Și războiul civil din Sudanul de Sud este stimulat tot de interesele din jurul țițeiului. Mai nou, războiul civil din Libia se poartă mai ales în zonele câmpurilor petrolifere.

4. Petrorăzboaiele

Războiul dintre Ciad și Libia (1978-1987) a avut ca miză, printre altele, și controlului fâșiei Aouzou, pe care Libia o râvnea din cauza resurselor de petrol și uraniu. Franța, cu interese economice majore în zonă, a sprijinit guvernul ciadian astfel încât invazia libiană a fost respinsă. Însă primul război care a avut ca motiv primordial petrolul a fost conflictul dintre Bolivia și Paraguay pentru controlul zonei Gran Chaco în perioada 1932-1935. Războiul a fost completat de competiția dintre Royal Dutch Shell, care susținea Paraguay, și Standard Oil, susținătoare a Boliviei. Paraguay a câștigat războiul însă acesta a fost devastator pentru ambele combatante.

Și cele două războaie din Irak intră în această categorie. Invadarea Irakului de către Kuweit a avut ca motiv declarat faptul că micul stat de la granițele Irakului fura petrol irakian prin sonde instalate la graniță. S-a speculat și faptul că Saddam Hussein intenționa să anexeze Kuweitul pentru că nu accepta scăderea prețului petrolului, fapt ce afecta economia Irakul abia ieșit din conflictul devastator cu Iranul. Intervenția subsecventă a Statelor Unite și aliaților săi a fost cauzată inclusiv de faptul că puterile occidentale nu puteau accepta o anexiune ce risca să crească prețul țițeiului.

Al doilea război din Irak, început din 2003, a fost justificat de faptul că Saddam Hussein sprijinea terorismul și se pregătea să obțină arma nucleară. Timpul a dovedit că Irakul nu avea niciun fel de instalații destinate obținerii bombei atomice, iar legăturile sale cu terorismul erau aproape inexistente. Președintele George Bush a răspuns ofuscat insinuărilor că SUA ar fi interesate de petrolul irakian, iar premierul Tony Blair le-a calificat drept ”teorii ale conspirației”. Însă armata americană și trupele aliaților săi au fost urmate imediat după cucerire de companiile petroliere, grăbite să obțină contractele acordate de administrația americană ce a luat locul regimului lui Saddam. Chiar oficiali americani au recunoscut că miza războiului a fost petrolului. Chuck Hagel, fost secretar al Apărării, afirma: ”Oamenii spun că nu luptăm pentru petrol. Bineînțeles că luptăm pentru petrol”. ”Bineînțeles că este vorba de petrol și nu putem nega acest lucru”, spunea, la rândul său, generalul John Abizaid, comandant al CENTCOM în 2003-2007. S-a speculat chiar că a doua invazie a Irakului a avut, printre alte motive, și spargerea unității OPEC în ce privește stabilirea prețului la petrol prin extinderea masivă a producției Irakului, plan blocat de rezistența grupurilor insurgente irakiene, rezistență care a dus chiar la restrângerea producției de petrol din această țară.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.