Industria nucleară a României, sabotată după ’89: ce a mai rămas dintr-un sistem strategic

O țară bogată, dar ignorată

România deține toate resursele necesare pentru a-și produce propriu combustibil nuclear, însă lipsa de viziune, dezinteresul și dezmembrarea controlată a industriei după 1989 au transformat această capacitate strategică într-un potențial abandonat. Deși avem zăcăminte de zirconiu și titan – esențiale pentru tecile în care este depozitat uraniul utilizat în reactoarele de la Cernavodă – exploatarea și prelucrarea lor au fost, practic, abandonate.

În anii ’70 și ’80, România figura printre puținele țări capabile să extragă și să prelucreze metale rare necesare tehnologiei nucleare, poziționându-se strategic alături de giganți precum SUA, URSS, China, Japonia și Franța. Dar după 1989, industria națională a combustibilului nuclear a fost lăsată în ruină, în ciuda resurselor uriașe disponibile.

Zăcăminte bogate, uzine părăsite

În perioada comunistă, geologii români identificaseră zăcăminte de zirconiu și titan la Grindul Chituc (Constanța), Merișani (Argeș) și Glogova (Gorj). La Vadu, în apropierea Mării Negre, funcționa o uzină de prelucrare a metalelor rare care transforma nisipul extras de pe malul mării în materie primă pentru centralele nucleare. Această uzină – Întreprinderea de Metale Rare – era un proiect strategic, condus de Securitate și păzit ca o fortăreață. Astăzi, întreaga instalație este în paragină, iar terenul aparține Companiei Naționale a Uraniului, aflată în insolvență​.

Tot în ruină a ajuns și centrul de cercetare de la Merișani, care aparținea Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Metale Rare și Radioactive. În Gorj, la Glogova, ceea ce cândva era o rețea de laboratoare și buncăre de sortare a devenit un depozit ruginit de utilaje abandonate.

Combustibilul pentru Cernavodă, produs altundeva

Combustibilul folosit în prezent de centralele nucleare din România nu mai provine din resurse locale. Deși țara noastră are tehnologia, resursele și capacitatea istorică de a produce teci de zirconiu și aliaje pentru uz nuclear, toate acestea sunt importate. La Giurgiu, într-o secție ce aparținea fostului combinat chimic, mai funcționează o singură linie tehnologică, proiectată în epoca Ceaușescu. Însă materia primă este adusă din alte țări, iar produsele finite sunt exportate – nicio verigă din lanț nu mai leagă România de propriul combustibil nuclear.

Citește și: 300.000 de tone de uraniu de la Ștei, luate de ruși în contul ”despăgubirilor de război”

Ce companii mai rezistă?

Puține structuri mai activează în domeniul nuclear. Printre acestea:

- Radioactiv Mineral Măgurele SA, controlată de Ministerul Energiei, figurează cu activitate în servicii anexe extracției mineralelor. Are cifre modeste: o cifră de afaceri de 3 milioane lei în 2023, 23 de angajați și un risc comercial scăzut​.

- Compania Națională a Uraniului, responsabilă cu extracția minereurilor de uraniu și toriu, este în insolvență și cu datorii istorice de peste 200 milioane lei către ANAF​.  A pierdut orice capacitate competitivă și funcționează într-un vid instituțional și financiar.

- Regia Autonomă pentru Activități Nucleare (RAAN) – sucursala Romag Prod din Drobeta-Turnu Severin, altă fostă piesă-cheie a sistemului nuclear, are activitate înregistrată doar formal. Nu mai plătește TVA, nu are cifră de afaceri raportată și nici date clare despre funcționarea reală​.

România, din lider în Europa, în dependent energetic

La finalul anilor ’80, România era o putere nucleară în curs de dezvoltare, cu un sistem complet: extracție, prelucrare, cercetare și utilizare. Astăzi, în ciuda faptului că avem zăcăminte de metale rare esențiale pentru tranziția energetică și pentru tehnologia nucleară, suntem dependenți de importuri. În timp ce țări europene caută cu disperare să-și reducă dependența de China în ceea ce privește materiile prime critice, România continuă să ignore ceea ce are sub propriul pământ.

Războiul resurselor e global. România stă pe margine.

În contextul geopolitic actual, metalele rare și combustibilul nuclear nu mai sunt doar subiecte tehnice. Sunt arme strategice, valoroase în competiția globală pentru energie și tehnologie. China deține 94% din producția mondială de pământuri rare. SUA, Franța și Germania reinvestesc masiv în lanțurile de aprovizionare proprii.

În România, însă, nimeni nu vorbește despre reactivarea capacităților industriale din Merișani, Glogova sau Vadu. Statul nu investește în valorificarea resurselor minerale și nici nu are o strategie clară pentru relansarea industriei nucleare integrate.

Așa se face că, deși putem produce combustibil nuclear, preferăm să importăm componentele, în timp ce infrastructura construită cu greu în regimul comunist ruginește în tăcere.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.