Mii de japonezi ”se evaporă”, dispar DE BUNĂ VOIE. Este o REALITATE

Cultura rușinii

Katsufumi Kuni nu se putea plânge de viața lui - a absolvit o universitate prestigioasă și s-a angajat ca broker. Cariera sa era în plină expansiune, iar el se ocupa de noi proiecte. Până într-o zi, când, din cauza unei investiții neinspirate a pierdut dintr-un foc 400 milioane de yeni (circa 3 milioane dolari). Șefii l-au criticat, clienții și recuperatorii de creanțe s-au năpustit furioși asupra lui.  

Într-o dimineață, s-a urcat în tren și a dispărut, lăsând totul în urmă: și-a luat alt nume, a inventat altă poveste de viață. Nu refuza nici ofertă de muncă, fie că era vorba de construcții, om de serviciu sau angajat al unui loc de divertisment. Kuni știa că familia îl căuta, dar pentru el nu exista cale de întoarcere. "Nu am visat să-mi refac viața. Am fugit doar. Fuga nu mă onorează. Nu mi-a adus nici bani, nici statut social. Singurul meu scop este să rămân în viață", a povestit bărbatul într-o discuție cu jurnalista franceză Lena Moge. Împreună cu soțul ei, fotograful Stéphane Ramayel, a studiat cinci ani fenomenul "oamenilor care dispar" (jou:hatsu) și a publicat o carte.

M-a frapat faptul că este posibil să dispari fără urmă într-o țară modernă ca Japonia, în această epocă a tehnologiei avansate de urmărire și a rețelelor sociale, scrie, printre altele, Lena Moge

Criză după criză

Deși fenomenul nu este nou în Japonia, termenul a apărut relativ recent - după lansarea, în 1967, a documentarului The Vaporising Man, ce descrie căutările disperate ale unei femei, care vrea să-și găsească soțul. În anii '70, acest fenomen a fost asociat cu încercarea de a evada dintr-o căsnicie eșuată: la acea vreme, divorțul era dificil de obținut, iar soții nefericiți preferau adesea să își însceneze dispariția și să își ia viața de la capăt.

Mai târziu, însă, fenomenul a luat o turnură mai întunecată și mai tragică. La începutul anilor 1990, bula financiară umflată de succesul economic postbelic al Japoniei a explodat în cele din urmă - și, odată cu ea, piețele bursiere și imobiliare. Țara a plonjat într-o criză economică profundă. Deceniul care a urmat a fost supranumit "deceniul pierdut".

Proprietățile scumpe cumpărate de japonezi cu credite împovărătoare luate de la bănci chiar și pe 100 de ani, au scăzut drastic ca valoare, iar țara s-a trezit înglodată în datorii, oamenii și-au pierdut locurile de muncă. Fugind de creditori și de rușinea ruinei financiare, familii întregi au dispărut. Când economia niponă începuse să-și revină, a venit criza din 2008 cu tot tacâmul ei. Și, din nou, disparițiile s-au înmulțit. 

Povestea lui Norihiro

Societatea japoneză, în general, este construită pe o cultură a rușinii. Rușinea de nu se ridica la nivelul așteptărilor celorlalți - familie, angajator sau cunoscuți - este pentru japonezi mai înfricoșătoare decât moartea. Când rușinea și vinovăția devin insuportabile, oamenii recurg la gesturi necugetate: unii decid să se sinucidă, alții să dispară.

Povestea lui Norihiro, în vârstă de 50 de ani, relatată de Moge, este un exemplu grăitor al modului în care rușinea poate face ca o persoană să dispară fără urmă. În urmă cu zece ani, nu a putut să le spună soției și fiului său că a fost concediat de la locul de muncă. În fiecare dimineață, bărbatul se purta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: își punea costumul, își lua servieta și se ducea la fostul său loc de muncă, unde stătea toată ziua în fața clădirii de birouri. De fiecare dată când Norihiro se întorcea acasă, simțea că familia lui începea să bănuiască ceva. Bărbatul a fost devorat de vinovăție pentru familia pe care trebuia să o întrețină, dar nu a reușit să o facă.

În ziua de salariu, Norihiro a coborât, ca de obicei, la metrou, dar a luat-o în direcția opusă față de vechiul său birou. S-a stabilit într-unul dintre cartierele rău famate din Tokyo, unde se adunau infractori mărunți, vagabonzi și oameni fără adăpost. Au trecut zece ani de atunci, dar sentimentul de rușine îl împiedică în continuare să se întoarcă la familia sa sau să-și folosească numele real.

”Nu vreau ca familia mea să mă vadă așa. Uită-te la mine. Arăt ca un nimic, pentru că sunt nimic. Dacă voi muri mâine, nu vreau să mă recunoască nimeni”, a explicat Norihiro. 

Firme specializate 

Numărul exact al persoanelor care au decis să dispară în acest fel este incalculabil. Poliția niponă publică anual statistici despre persoanele dispărute. Cei mai mulți au fost găsiți, dar este imposibil de știut cu exactitate câți dintre cei dispăruți se numără printre cei care nu vor să fie găsiți. 

În ultimii ani, numărul japonezilor dispăruți a rămas între 84.000 și 86.000 pe an, iar în 2020, a scăzut la 77.000, probabil din cauza pandemiei de coronavirus. Potrivit statisticilor oficiale, mai mult de un sfert dintre cazurile din 2019 au fost legate de boli, inclusiv de tulburări cognitive: este clar că numărul bolnavilor care pleacă de acasă a scăzut semnificativ în timpul stării de urgență.

Citește și Japonezii se pregătesc să dea o veste bombă! Au făcut o descoperire majoră

Când, în anii 1990, ”evaporarea” a căpătat un caracter de masă, au apărut și companii, denumite "yonigeya", adică "firme de fugă pe timp de noapte", care ofereau astfel de servicii. La lăsarea întunericului, angajații acestor firme se deplasează la casa clientului într-un camion nemarcat și îl ajută să împacheteze și să încarce rapid toate lucrurile. Câteva ore mai târziu, bărbatul a dispăre. Clienții sunt ajutați să se acomodeze în noua lor locație și să se asigure că nu pot fi găsiți. În funcție de circumstanțe, astfel de servicii costă de la câteva sute la câteva mii de dolari, chiar zeci de mii de dolari.

Site-urile unor astfel de companii sunt ușor de găsit pe internet. Unul dintre ele oferă instrucțiuni pas cu pas pentru cei care doresc să "se mute în noapte" din cauza datoriilor acumulate. Potențialii clienți sunt rugați să furnizeze cât mai multe informații despre situația lor financiară actuală, să ne împărtășească planurile lor de viață după evadare. O altă companie este specializată în furnizarea de servicii pentru femeile victime ale violenței domestice. Firma oferă, de asemenea, consiliere, asistență psihologică și consiliere juridică după mutare.

Fenomenul "oamenilor care se evaporă” reprezintă o dilemă morală dificilă. De exemplu, unii nu văd nicio problemă în situațiile în care o persoană a ales să dispară în mod voluntar - indiferent de motive, fie că este vorba de suferința cauzată de viața anterioară sau de egoismul și lașitatea lor. "Să se întoarcă acasă sau nu, este o alegere proprie a individului. Fiecare ar trebui să aibă dreptul de a lua singur astfel de decizii", a declarat Hiroshi Tahara, șeful Asociației japoneze pentru persoane dispărute.

Pe de o parte, o persoană are într-adevăr dreptul de a dispune de viața sa în orice mod dorește, atâta timp cât nu încalcă legea. Dar cum rămâne cu drepturile soțiilor și ale copiilor abandonați la soarta singurului întreținător de familie și ale părinților care trebuie să sufere tot restul vieții fără să știe dacă copilul lor este în viață?

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.