Mircea Coşea: Răscoală țărănească în România secolului XXI?

Demonstrațiile, de multe ori extrem de violente, ale agricultorilor în majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene ,culminând în aceste zile cu  lupte de stradă  la Bruxelles, pot fi considerate o adevărată răscoală țărănească, chiar dacă acum, în secolul XXI țăranii se numesc fermieri.

 Adevărul este că, la fel ca în secolele trecute, actuala răscoala țărănească ascunde o mare criză în regimul social-economic european. Desigur, este un cu totul alt regim politic dar criza nu-l ocolește nici pe acesta.

Momentul istoric actual pe care îl parcurge Uniunea Europeană se caracterizează printr-o o varietate de probleme cu care se confruntă diferitele ramuri și sectoare economice dar, înainte de toate, indică un moment special din istoria relației dintre agricultură și sistemul economic în ansamblul său. Fermierii nemulțumiți au ieșit în stradă în întreaga Uniune Europeană. Printre plângerile lor, agricultorii denunță criza costului vieții, taxele pe combustibil, reglementările de mediu, birocrația, concurența neloială și acordurile de liber schimb.

Puterea forțelor concurențiale destabilizează organizarea profesiei de fermier și intră în conflict deschis cu imperativul ecologic formulat de Comisia Europeană.

De la Tratatul de la Roma, organizarea pieței produselor agricole a fost unul dintre cei doi piloni ai integrării europene.

Politica agricolă comună (PAC), care a intrat în vigoare în 1962, are trei obiective principale: construirea unei piețe europene, sprijinirea veniturilor agricole și promovarea dezvoltării rurale.

Modelul are ca scop garantarea securității alimentare și intenționează să modernizeze agricultura familială. De la acel act fondator, PAC a fost renegociată constant în timpul crizelor succesive de integrare europeană și ca răspuns la schimbările din mediul internațional.

Procesul de modernizare a fost atât de reușit încât în anii 1980 a dus la supraproducție. Prin urmare, prețurile garantate sunt reduse și sunt introduse cote pentru grâu și lapte, dar, în schimb, ajutorul pentru dezvoltare rurală se adaugă celui de-al doilea pilon al PAC. Astfel, în anii 1990, a existat o deconectare între producție și valoarea ajutorului acordat fermierilor.

Începând cu anul 2000, planificarea bugetară a fost realizată în vederea pregătirii aderării noilor state membre. Respectarea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) implică atât o decuplare a ajutorului de producție, cât și o reducere treptată a restituirilor la export. Se vorbește chiar despre liberalizarea completă a prețurilor cerealelor. Ajutorul acordat agricultorilor este condiționat de adoptarea unor bune practici, inclusiv a unor practici de mediu.

Aceste tendințe fac parte din ecologizarea PAC pe parcursul anilor 2010, cu accent pe luarea în considerare a schimbărilor climatice, a agroecologiei și a agriculturii ecologice în contextul moderării bugetului PAC. Cu alte cuvinte, o multiplicare a cerințelor și standardelor fără o creștere a cheltuielilor.

Acesta este unul dintre izvoarele actualei răscoale țărănești.

În 2021, s-a decis o schimbare majoră, și anume o renaționalizare a politicii agricole: inițiativa aparține acum guvernelor țărilor membre care trebuie să propună "planuri strategice naționale", ceea ce le conferă un grad destul de mare de autonomie.

Desigur, sunt formulate standarde comune, dar ele devin în esență orientative. Rezultatul este o eterogenitate între culturile naționale, care subminează buna funcționare a piețelor agricole.

 Acesta este un al doilea declanșator al crizei deschise care vine în prima lună de aplicare a acestui nou curs PAC.

 Al treilea declanșator este o combinație de factori structurali și ciclici

Intensitatea mobilizării țărănești se datorează sinergiei unei serii de evoluții nefavorabile.

În primul rând, pe o perioadă lungă de timp, cheltuielile alimentare la nivel european au continuat să scadă ca proporție din venituri. În deceniul curent, creșterea ponderii cheltuielilor utilitare (locuințe, gaze, electricitate, telecomunicații, impozite etc.) a făcut ca cheltuielile legate de agricultură să fie variabile în sensul ajustării.

În al doilea rând, ieșirea din Covid-19 și invazia Ucrainei au destabilizat lanțurile valorice internaționale și au provocat penurii, ducând la o creștere bruscă a prețurilor resurselor naturale, a prețurilor agricole și a energiei. Agricultorii beneficiază de acest lucru înainte ca creșterea prețului factorilor lor de producție să le reducă veniturile. Gospodăriile, pe de altă parte, se îndreaptă către cele mai ieftine produse, în detrimentul agriculturii ecologice, de exemplu.

Întrucât prețurile sunt stabilite în mod liber pe piețele agricole, acestea sunt din ce în ce mai sensibile la concurență nu numai pe plan internațional, prin proliferarea acordurilor de liber schimb, ci și în cadrul Uniunii Europene, datorită gradului mai mare de libertate acordat autorităților naționale. Ca urmare, costurile de producție cresc și nu pot fi reflectate în prețurile de vânzare. O scădere accentuată a venitului pe cap de locuitor al agricultorilor amenință însăși existența unei mari părți a fermelor familiale, care sunt în declin din cauza unei concentrări ridicate a producției.

De ce această diversitate a problemelor ridicare de către fermierii protestatari, care se reflectă în lunga listă de cereri ?

Pur și simplu, deoarece este în joc supraviețuirea unui număr mare de ferme și transmiterea lor către o nouă generație.

UE se confruntă cu cea mai mare criză agricolă de la înființarea PAC cu implicații negative asupra întregii sale viziuni asupra viitorului.

Apărarea legitimă a intereselor fermierilor va întârzia, dacă nu chiar împiedica, apariția unui regim bazat pe durabilitatea ecologică și socială.

În acest sens, este necesar să se discute viziunea dezvoltată de unii ecologiști cu privire la ”căsătoria necesară de conveniență” între agricultură și ecologie. Pe de o parte, schimbările climatice și reducerea biodiversității penalizează deja randamentele și arată limitele agriculturii intensive. Pe de altă parte, activitatea agricolă emite gaze cu efect de seră, consumând inputuri care distrug solul și sunt periculoase pentru sănătatea fermierilor înșiși. Așadar, interesul lor, înțeles corect, este să se îndrepte cât mai repede către o altă formă de agricultură, care este singura sustenabilă pe termen lung.

Cu toate acestea, în 2023, revolta fermierilor olandezi împotriva standardelor excesive de mediu trimite un mesaj puternic celor responsabili, deoarece creează un partid dedicat apărării intereselor lor. De atunci, multe guverne au relaxat aplicarea diferitelor standarde de mediu, chiar în detrimentul imperativelor de sănătate publică.

 Rezultă că un alt declanșator al revoltei îl reprezintă reacția aplicarea Green Deal fără respectarea unei tranziții necesare procesului de adaptabilitate. European Green Deal este citat în mod regulat de fermieri ca fiind responsabil pentru greutățile lor. El este la baza nemulțumirilor exprimate de fermierii  care, după Olanda, manifestă în Franța, Germania, România și Polonia. 

Versiunea agricolă a acestui plan se numește „De la fermă la furculiță”  Enumeră un anumit număr de obiective care exasperează lumea agriculturii. Astfel, până în 2030, această componentă agricolă intenționează să reducă la jumătate utilizarea pesticidelor, să reducă utilizarea îngrășămintelor chimice cu 20% sau chiar să înjumătățească vânzările de antibiotice pentru animalele de fermă. În plus, ponderea suprafețelor cultivate ecologic trebuie să ajungă la 25% la aceeași dată și 10% din suprafețele productive actuale ar trebui să fie depășite .

Deja zguduită de criza energetică și de deschiderea pieței interne pentru produsele ucrainene, lumea agricolă susține că acest „Acord verde agricol” ar avea mai multe efecte negative decât pozitive.

Două studii sunt citate în mod regulat de către criticii  săi. 

Primul, realizat de o universitate din Olanda, concluzionează că implementarea acestor obiective ar duce la pierderi semnificative de randament și o pierdere de valoare a producției europene estimată la 12 miliarde de euro pe an.

Al doilea studiu, realizat de Departamentul Agriculturii al SUA (USDA), estimează că strategiile „Farm to Fork” și „Biodiversity” ar duce la o scădere cu 12% a producției agricole europene. Studiul afirmă că aceste strategii  au ca rezultat ” descreșterea organizată a agriculturii europene”. 

Pentru moment, Comisia Europeană și apoi Parlamentul European au adoptat doar obiectivele cuprinse în strategia „Farm to Fork”, în mai 2020, respectiv octombrie 2021.

Dincolo de aspectul agricol, în ce stadiu se află implementarea Green Deal  ? 

După pandemia de Covid-19 și reducerea importului de gaz rusesc, acest plan european de „sobrietate” era în plină ascensiune. Dar au existat apeluri tot mai mari pentru o „ pauză ”, deoarece prețurile energiei au crescut iar inflația a devenit galopantă. Această pauză a fost cerută chiar și de președintele francez care a cerut UE să facă o „pauză de reglementare” .

Pe 13 septembrie 2023, la Strasbourg,  Ursula von der Leyen  a vorbit despre „o nouă fază a Green Deal” . O declarație care s-a soldat cu mai multe eșecuri pentru implementarea Green Deal. Cea mai emblematică dintre acestea a fost, fără îndoială, autorizarea folosirii glifosatului pentru încă zece ani.

Dar aceasta ”pauză” este doar o amânare.

Apare totuși o întrebare capitală : este rezonabil să se amâne luarea în considerare a imperativului ecologic atunci când evenimentele meteorologice extreme au devenit o expresie concludentă și înfricoșătoare a înrăutățirii rapide și periculoase a calității mediului înconjurător ?

Ce reformă fundamentală în formarea veniturilor fermierilor și suveranitatea alimentară este realizabilă? În plus, cum se pot negocia noi tratate internaționale care să respecte preferințele naționale și să asigure un nivel de trai decent pentru producători?

Este o altă întrebare la care UE încă nu a dat răspuns ceea ce reprezintă o imensă provocare politică pentru noua conducere a uniunii, generată de alegerile din acest an.

Cum putem încadra revolta fermierilor români în acest context european ?

”Răscoala ” țăranilor/fermierilor români de la începutul acestui an a avut obiective punctuale, importante dar nu esențiale pentru viitor. Acestea au vizat în special problemele imediate : prețul carburantului, concurența ucraineană și constrângerile europene.

Cred că este mult mai mult și mai important decât atât.

Ceea ce ar fi trebuit înțeles ca urmare a acestor proteste este un semnal de alarmă în direcția necesității imediat de a introduce un nou concept de guvernare, înțelegerea faptului că suntem în pragul ratării unei imense oportunități istorice , prin subestimarea  imensului rol al ” țăranului român”, al acestui actual fermier român ,în dezvoltarea și prosperitatea țării.

 Din protest s-au văzut nu doar problemele imediate care pun în pericol existența micului fermier român, cele ale costurilor, ale ratelor la bănci sau ale concurenței ucrainene. S-au văzut cu claritate și alte probleme, cele ale nesiguranței zilei de mâine care îi terorizează pe țăranii români, ale lipsei de sprijin din partea statului român în permanenta lor lupta pentru supraviețuire în condițiile refuzului supermarketurilor de a le prelua producția, a jafului la care sunt supuși de speculanții acoperiți de dovezile false de așa ziși ” producători”, a mafiei piețelor, și a vămilor permisive pentru importurile din țări extra comunitare ,neconforme cu normele UE. S-au văzut riscurile la care le este supusă producția, deci existența lor, în absența unei reale și eficiente politici de asigurare, riscurile falimentului personal în absența unei bănci agricole dedicată structural specificului creditării activității din agricultură, zootehnie, apicultură, piscicultură.

Imaginea a fost clară: țăranul român adică micul fermier român riscă să dispară, se află într-un moment critic al existenței sale de care statul român se pare că nu este conștient.

 România modernă,europeană și aptă de a asigura cetățenilor săi bunăstare nu va fi construită doar de IT-iști, de bancheri sau de corporatiști și nici măcar de politicieni. România a depins și va depinde de țăranii săi. Țăranii români au luptat

și în 1877 și în 1917 pentru independența sa, ei au industrializat-o prin sacrificiul cotelor obligatorii din comunism, ei, chiar dacă se numesc acum fermieri determină ca agricultura  României să aibă ce mai mare contribuție la PIB comparativ cu celelalte țări membre. Deși contribuția agriculturii la PIB a scăzut cu 2,8% din 2006 până în 2021, România este încă țara cu cea mai mare pondere a agriculturii la Produsul Intern Brut, respectiv 4,2% în 2021.

În mod obiectiv, o analiză a agriculturii românești nu are cum să nu accepte ideea potențialului enorm pe care această ramură de activitate îl are pentru dezvoltarea țării și creșterea bunăstării populației, dar trebuie la nivelul decidenților politici acceptată  ideea necesității unor măsuri de natură reformatoare pentru a valorifica mai bine acest potențial în direcția transformării țării din importator de alimente în exportator de mare competitivitate pe piața europeană și extra comunitară.

În acest sens, revolta fermierilor români ar trebui să convingă pe cei care vor să conducă țara încă patru ani de acum înainte că este necesar să fie conceput și aplicat prin consens politic pe termen mediu și lung un program de țară pentru transformarea agriculturii într-un motor esențial al dezvoltării, având în vedere faptul că resursa agricolă se dovedește a fi una dintre ce le mai importante și valoare ale patrimoniului de resurse ale națiunii române.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.