”Se vor închide toate aprozarele!” Un strigăt de neputință

Nu mai trecusem de mult pe acea străduță, dar magazinul îl știam. Micuț, dar astfel aranjat încât să nu te simți înghesuit, era recunoscut în cartier pentru marfa frumoasă și proaspătă oferită zilnic. Am intrat acum atrasă de lădițele pline cu mere, ceapă, usturoi, verdeață. 

Patronul, un bărbat la vreo 40 de ani, aranja, cu mișcări blânde de parcă le mângâia, niște legături de verdeață într-o găletușă. ”Cu se vă pot servi”, s-a întors el către mine afișând imediat un zâmbet plăcut. Ochii însă erau triști. I-am spus, s-a grăbit să mă servească, întrebându-mă de fiecare dată dacă produsul ales este bun, dacă mi-l poate pune în sacoșă. O amabilitate care te face să te simți bine, important. 

”Cum merge treaba?”, am întrebat mai mult într-o doară, convinsă fiind că omul din fața mea nu avea chef de vorbă. Dar... 

Degeaba mă zbat!

”Cum să meargă doamnă, greu, foarte greu”, a răspuns bărbatul, continuând să își vadă de treabă. Și nu a mai fost nevoie să-l mai trag de limbă, pentru că s-a dezlănțuit singur, dar fără să ridice tonul. A vorbit calm, cu oful omului dezamăgit de tot și de toate. 

”Degeaba mă zbat, mă chinui. Am magazinul ăsta de ani de zile, cu perioade mai bune și mai rele, cum se întâmplă peste tot. Dar acum este groaznic. Nici oamenii nu mai sunt la fel. Nu știu de ce cumpără totul de la market. Eu am furnizorii mei, oameni care cultivă în propriile grădini, care știu ce înseamnă o roșie, o varză, o vânătă. Aduc fructe de departe, de la deal, tot de la oameni care știu ce înseamnă o livadă”, a continuat antreprenorul. 

Cine să ne ajute pe noi? 

”Ne-au luat cu asalt marketurile. Iar pe noi ne-a uitat toată lumea. Nimeni nu ne ajută, nu ne ascultă. Cum se închide vreun magazin, cum imediat apare un market. Care vând, practic, același lucru, dar prețul diferă ușor de la unii la alții. Oricum este mai scump ca la mine. Dar tot de acolo cumpără oamenii. O să dispărem cu toții! O să dispară toate aprozarele. În cinci ani, nu o sa mai existe nici unul. Ascultați la mine ce spun. Pentru că vine Banca Mondială și pe cine să susțină ea? Pe noi? În nici un caz! Tot pe ei, marii distribuitori. Noi o să ajungem să primim indemnizații de ajutor după ce ne-am chinuit o viață întreagă”. Și brusc, bărbatul a tăcut. S-a uitat la mine și, după câteva secunde de gândire a spus: ”Nu vă supărați pe mine, dar chiar sunt supărat”. L-am asigurat că nu este nici o problemă și am ieșit. 

Diferențe de la cer la pământ!

Și mi-am amintit de două reportaje difuzate recent de televiziunile noastre: unul despre prețurile din piețele bucureștene în ajun de sărbători. Al doilea despre pregătirile de pe litoral. În primul, un bătrânel își număra banii în fața tejghelei cu verdeață. ”Mâncăm cât ne ajung banii și ce ne permit banii”, a spus el. În al doilea reportaj se vorbea despre cea mai scumpă șampanie care a ajuns la restaurantele de fițe de pe litoral.   

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.