Cosmin Marinescu: Economia instituțională (din nou) sub reflectorul premiilor Nobel

Laureații din acest an ai premiului Nobel pentru economie sunt Daron Acemoglu, Simon Johnson și James Robinson, autori consacrați prin studiile dedicate instituțiilor și impactului factorilor instituționali asupra prosperității economice. Cea mai reprezentativă lucrare a laureaților este Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty (2012), carte tradusă și în limba română. Chiar dacă Simon Johnson nu este coautor al acestei cărți, el a contribuit, alături de Acemoglu și Robinson, la numeroase alte lucrări, precum este cazul cercetării The Colonial Origins of Comparative Development: An Empirical Investigation (2001).

Recunoașterea contribuțiilor științifice din domeniul economiei instituționale este în prezent reconfirmată, de vreme ce, cu circa 3 decenii în urmă, premiul Nobel a fost acordat celor mai importanți autori din acest domeniu: Ronald Coase (1991) și Douglass North (1993). Apoi, în 2009, consemnăm un alt Premiu Nobel dedicat cercetărilor de economie instituțională, laureații fiind Oliver Williamson și Elinor Ostrom. Din pleiada autorilor candidați nu trebuie ignorat Harold Demsetz, mai ales că, în viziunea multora, ar fi meritat și el să câștige anul acesta premiul Nobel, date fiind contribuțiile sale semnificative în domeniul economiei instituționale.

Ca domeniu de cercetare științifică și disciplină de studiu, economia instituțională este relativ tânără, deși cercetările acesteia se întemeiază adeseori pe forța analizelor de istorie economică, nu doar în sfera istoriei contemporane, ci și în vechime, de-a lungul epocilor definitorii pentru dezvoltarea instituțiilor (economice, de drept sau legaliste) care astăzi ne sunt indispensabile.

Însă, interesul sporit pentru domeniul economiei instituționale a fost confirmat empiric în anii 1990, când prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est a deschis calea „tranziției instituționale”, ca proces de transformare profundă și evoluție graduală deopotrivă, în țările foste-comuniste.

Pentru a înțelege însă tematica „instituțională”, trebuie eliminată din start confuzia dintre instituții și organizații, una destul de răspândită în vocabularul curent, deși inofensivă. Instituțiile sunt regulile jocului iar organizațiile sunt jucătorii, după cum scria Douglass North. Astfel, instituțiile sunt reprezentate de reguli, fie ele  formale sau informale, reguli economice, juridice, constituționale sau culturale, în timp ce organizațiile sunt firme, entități, partide, universități, autorități sau guverne etc.

Ideea de bază este aceea că regulile, adică instituțiile, modelează comportamentele și interacțiunile umane, deci mersul lucrurilor în societate, în timp ce organizațiile „joacă” după reguli, adesea chiar pentru schimbarea acestora conform propriilor interese.

Cercetările laureaților Nobel din acest an demonstrează că decalajele de dezvoltare dintre țările sărace și țările bogate sunt determinate preponderent de natura instituțiilor (care pot fi socotite incluzive sau extractive). Instituțiile incluzive sunt definite de autori drept acele reguli care creează noi oportunități pentru populație, în timp ce instituțiile extractive facilitează „redistribuirea perversă”, adică transferul avuției tot către populația înstărită, prin acumularea în societate de privilegii și norme preferențiale, ceea ce determină în final creșterea inegalității și a sărăciei.

De exemplu, fenomenul de divizare și segregare ce definește evoluția Coreei după cel de-al Doilea Război Mondial explică aceste aspecte în mod concludent. Coreea de Sud, sub influența instituțiilor democratice ale Statelor Unite ale Americii, s-a dezvoltat grație instituțiilor incluzive, care ofereau populației stimulente productive. În schimb, Coreea de Nord, condusă de influențe rusești, a involuat sub povara instituțiilor extractive, care exploatau populația prin coerciție dictatorială, împotriva regulilor de drept, chiar ale drepturilor omului, și a libertății economice.

Instituțiile explică așadar elocvent fenomene precum inegalitatea și sărăcia, care sunt astăzi considerate principalele riscuri în societatea umană. Instituțiile sunt factorul explicativ ultim pentru decalajele de dezvoltare ale națiunilor, și tocmai de aceea economia instituțională va rămâne un domeniu esențial de cercetare în știința economică, prin acuratețea demonstrațiilor și viabilitatea concluziilor.

Nota Bene: deloc întâmplător, pe filiația cercetărilor doctorale pe care le-am desfășurat în cadrul Academiei de Studii Economice din București, în anul 2005 am înființat primul curs universitar de Economie Instituțională din România, având convingerea că studierea instituțiilor și a rolului acestora în dezvoltarea economică este un demers valoros și oportun pentru învățământul economic universitar din România. Astfel, cursul de Economie Instituțională pe care îl predau la Facultatea de Economie Teoretică și Aplicată oferă o perspectivă de ansamblu asupra instituțiilor/regulilor care asigură ordinea de drept legitimă în societate și contribuie la susținerea dezvoltării economice.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.