Numele de acciză vine din olandezul ”accijns”, care ar deriva din verbul latinesc ”accensare” care înseamnă a taxa. Acciza, așa cum o cunoaștem astăzi, a apărut în Anglia odată cu Revoluția engleză din 1642 care a dus la înlăturarea monarhiei și instaurarea unui regim republican, dominat de puritani. Puritanii erau protestanți care au duceau un stil de viață sever, lipsit de micile plăceri ale vieții. În consecință, au impus taxe supradimensionate asupra produselor pe care le considerau ca generatoare de vicii, precum alcoolul, tutunul sau produsele de lux. După reinstaurarea monarhiei, stilul de viață a devenit mai relaxat, însă guvernele nu au renunțat la taxele care le aduceau bani mulți.

Sarea, ca produs de lux

Deși încă nu exista numele de acciză, ea exista de mai multă vreme. Celebră este ”la gabelle” din Franța, o taxă pe sare foarte nepopulară impusă în secolul XIV și menținută până în 1946, cu excepția unei perioade din timpul Revoluției franceze, când a fost abolită ca un simbol ca al opresiunii statului asupra cetățenilor. Profitând de faptul că toți francezii aveau nevoie de sare, precum nevoia de carburanți din ziua de astăzi, regii francezi și apoi guvernele republicane au impus o taxă care depășea cu mult costurile de exploatare a sării și profitul producătorilor. Necesitatea sării era cu atât mai mare cu cât în acea vreme sarea era și un conservant, în lipsa frigiderelor de astăzi. Din acest motiv au apărut contrabandiștii de sare care, precum contrabandiștii de țigări din zilele noastre, aduceau marfa și o vindeau la un preț inferior celui impus de către stat. Pedepsele puteau ajunge până la execuție, iar în anii care au precedat Revoluția din 1789 circa 3.000 de oameni erau întemnițați sau executați anual pentru contrabandă cu sare. 

Citește și: Transportatorii amenință cu proteste din cauza supraaccizelor

Spre deosebire de astăzi, când dreptul statului de a percepe accize este socotit ca intangibil, în alte vremuri supraimpozitarea unor produse provoca indignare. Astfel, scriitorul Samuel Johnson, în Dicționarul limbii engleze pe care l-a publicat în 1755, definea acciza ca ”o taxă detestabilă percepută asupra unor bunuri, care este decisă nu de judecători, ci de nenorociții angajați de către cei asupra cărora taxa este impusă”.

Taxa pe cunoaștere

Guvernele și-au împovărat cetățenii cu accize percepute pe diverse produse, care au fost definite peste noapte ca fiind de lux sau imorale. Astfel, a fost percepută acciză pe hârtie sau pe cafea. Tot o formă de acciză a fost ”fumăritul” din Țările Române, care era o taxă percepută pe coșurile de fum ale caselor, însă o taxă asemănătoare a fost impusă și în Marea Britanie, cu consecința că în casele mai mari nu exist decât o singură încăpere încălzită pe timpul iernii ca să nu fii cocoșat de impozite. Tot în Marea Britanie a fost o taxă pe numărul de geamuri. Motivul impunerii acestui tip de accize era că evaziunea fiscală era aproape zero din moment ce contribuabilii erau în imposibilitatea de a-și dosi geamurile sau coșurile  de fum.

Între 1712 și 1853, tot în Marea Britanie erau accizate ziarele, acciză care era tripla prețul acestora. În acea vreme, britanicii se refereau dezgustați la acciza pe ziare ca la ”taxa pe cunoaștere”. Nici în zilele noastre, produsele accizabile nu sunt considerate universal valabile. De exemplu, statul canadian, în zilele noastre, percepe acciză pe aparatul condiționat din mașini, pe considerentul că este un lux să nu mori de cald în propria-ți mașină. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.