Putem să considerăm relocalizarea din China o șansă pentru reconstrucția economiei românești?

Personal, nu împărtășesc acest entuziasm și am rezerve asupra considerării acestui aspect ca pe o șansă reală atunci când facem inventarul factorilor pe care ne putem baza în reconstrucția economiei.
Mă simt obligat să dau o explicație ab intio : utilizez termenul de reconstrucție economică după criza coronavirus și nu de relansare economică după această criză. Din punctul meu de vedere, oportunitatea pe care o dă criza trebuie înțeleasă în sensul corijării defectelor majore pe care le-a evidențiat , din nou și cu cu această ocazie, actuala structură a economiei noastre : incapacitatea valorificării în interior a resursele naționale, dependența periculoasă de importuri esențiale;stadiul prevalent manufacturier al industriei pe sistem de subantrepriză față de marile companii multinaționale.

Reconstrucția economiei înseamnă din punctul meu de vedere o reformare profundă a structurii economice prin creșterea ponderii industriilor și serviciilor apte de a multiplica valorificarea rersurselor și de creștere a potențialului de creare a unei valori adăugate cel puțin la nivelul mediei europene. Este un concept pe carte îl consider esențialmente superior celui de relansare prin faptul că implică creștere intensivă și nu doar cantitativă.

Posibilitatea relocalizării din China spre România o pun astfel în contextul reconstrucției și nu al relansării în sensul în care nu orice relocalizare vom putea să o considerăm benefică. De exemplu, relocalizarea unor activități manufacturiere (asamblare, montare, prefabricare, confecționare) sau a unora înalt energointensive sau poluante nu vor contribui la ridicarea nivelului de valorificare intensivă a capitalului și a resurselor ci doar la crearea de locuri de muncă de calificare medie și potențial scăzut de crearea a valoarii adăugată .

Relocalizare și deglobalizare

Există părerea conform căreia ar exista o legătură de natură cauzală între procesul relocalizării și cel al deglobalizării mai ales după declanșarea războiului comercial dintre SUA și China , cu accente și mai puternice în contextul crizei coronavirus. (M.Coșea: ” Coronovirusul și eșecul globalizării” 25/02/2020).

Se discută despre delocalizare ca despre un factor care ar marca începutul inevitabil al ” dezintegrării” globalizării și al pieței economiei globale și chiar despre revenirea la politicile de tipul naționalismului economic.( BDI: ” America First- US trade Policy under President Donald Trump” 11/03/2020; ” Nationalisme economique et economie de marche” ENDERI. 5/05/2020).

În pofida acestor opinii, realitatea încă nu ne oferă posibilitatea unei concluzii. Nu există elemente care să ne conducă la ideia conform căreia accentuarea sau accelerarea procesului de delocalizare ar afecta principiile sau funcționarea economiei globalizate.

Delocalizarea și relocalizarea sunt aspecte importante ale fenomenului globalizării dar nu periclitează esența acestuia, adică liberalizarea circulației factorilor de producție, din contră o dovedesc. Relocalizarea nu periclitează existența globalizării dar poate determina schimbări în modul de funcționare a acesteia prin modificarea raporturilor de forță dintre participanții economiei globale, cu deosebire la raportul dintre China și restul lumii globalizate.

Modelul neoliberal al economiei globale este de tip win-win , adică toți participanții economiei globalizate câștigă dar în proporții diferite. Teoriile care susțin ideea pierderilor pe care unele țări o au prin globalizare în favoarea așa numitelor țări capitaliste dezvoltate sunt infirmate de datele statisticilor ONU care demonstează trendul creșterii istorice a nivelului de trai în toată zona globalizării. Diferențele sunt însă enorme ceea ce face ca inegalitățile să devină una dintre probleme centrale ale globalizării contemporane, dar, în același timp și ” un motor” de funcționare pe mai departe al modelului global. Diferența de dezvoltare, mai ales în termenii prețului forței de muncă, constituie ” atracția” pe care capitalul o are pentru aceste zone, delocalizând unitățile de producție.

La o primă analiză, se poate spune că situația creată de pandemie a constituit recunoașterea unei stări de fapt care devenise secretul lui Polichinelle pentru analiza economică încă din perioada crizei din 2007-2010, acela al celei mai importante deficienței a modelului neoliberal al economiei globale (Joseph Stiglitz : ”Globalization and its Discountents”; ”People, Powe and Profit ”; Thomas Piketty : ” Capital and Ideology”).

Această deficiență de funcționare care, inevitabil, urma să-și arăte efectele perverse consta în transformarea profitului (ca expresie de valorificare a capitalului) în principiu central de funcționare a modelului neoliberal, ceea ce înseamnă că nici un alt principiu, cum ar fi cel al apărării proprietății intelectuale, cel al echilibrului lanțului valoric sau cel al protecției față de monopolul dependenței excesive față de unii producători nu erau considerați de prim rang.

Citește și Reacții franco-germane la decizia Curții Constituționale Federale din Karlsruhe

Delocalizarea s-a efectuat după 1980 pe înteg globul, cuprinzând după 1990 și fostele țări comuniste europene. Acest proces a avut însă caracterisitici diferite în anumite zone. În Europe Centrală și de Est, America de Sud și în unele țări foste membre ale URSS , delocalizarea a fost ” acceptată” în mod pasiv (cu oarecare excepții în Polonia), fără existența unei politici coerente de reglementare și orientare a delocalizărilor în funcție de obiectivele unor strategii și priorități de dezvoltare. Într-o manieră generală, delocalizările în aceste țări au constat în transfer de capital productiv și know how aflate în uzură morală, de tip manufacturier cu consum mare de forță de muncă slab calificată (asimilate producției de loan).

În Asia, mai ales în China (într-o măsură mai mică India, Vietnam și Thailanda) delocalizarea a fost întâmpinată de către guverne cu o poziție activă de politici economice bazate pe o strategie de dezvoltare pe termen lung în cadrul căreia se puneau condiții precise de intrare a capitalului străin care se refereau nu numai la obilgativitatea unei participații naționale (statale sau private) dar și la obligativitatea transferului de tehnologie de la etapa cetrcetării - dezvoltării produsului până la etapa asimilării totale a acestuia de către producția internă. Mai mult, după acceptarea în OMC, această instituție a ” tolerat” Chinei încălcări ale principiilor comerțului liber prin posibilitatea ca aceasta să aplice bariere netarifare unor exporturi europene și nord americane. Dacă adăugăm și faptul că în pofida multor proteste, China nu a liberalizat cursul monedei naționale , menținându-l prin decizie adminiustrativă, vom avea o imagine clară a faptului că delocalizările în China (parțial și în celelalte țări sud est asiatice) au constituit unul dintre principalii factori ai succesului economic printr-un extrem de bine conceput și reglemantat program politic al guvernului chinez de transfer al tehnologiei și know how-ului modern.

Comentând dependența pe care Uniunea Europeană a avut-o la începutul pandemiei față de producția chineză de măști, laureataul Premiului Nobel pentru economie Jean Tirole spunea parafrazând Pilda Talanților: ” Atunci când nu se înțelegea cu Rusia Sovietică , China avea nevoie de ajutorul nostru și l-a primit. Dar, deși știam că atunci când vrei să ajuți pe cineva nu-i dai un pește ci o undiță , noi nu i-am dat doar o undiță ci toate undițele pe care le aveam” (Jean Tirole : ” The World after Covid-19”. TSE Mag. 26.03.2020).

China a devenit a doua putere economică a lumii îmbinând conducerea centralizată de tip comunist a economiei cu avantajele acordate de modelul neoliberal al economiei globale prin delocalizare și comerț liber. Criza coronavirus a arătat modul în care economia globală a devenit ultra-dependentă de China. În doar două decenii, "fabrica lumii" a devenit centrul nervos al globalizării.

În ultimii 20 de ani, PIB-ul său a crescut de patru ori, deține cca. 20% din bogăția lumii și cca 30% din producția industrială mondială.Unele sectoare ale economiei globale depind în mare măsură de producția chineză. Astfel, China se află în centrul lanțului valoric al industriei auto, domină producția de textile, cea a componentelor electronice. 70% dintre smartphone-uri sunt produse în China, 80% din producția de jucării. În ceea ce privește produsele farmaceutice, chiar dacă Europa încă produce medicamente, ingredientele active sunt importate în mare parte din China. Țara produce 90% din penicilină, 60% din Doliprane, 50% din Ibuprofen.

A trebuit să apară coronavirus pentru ca economia globală să conștientizeze că, așa după cum titra un editorial Corriere della Sera (14/03/2020): ” Este urgent nevoie să reflectăm asupra echilibrelor globalizării”. La prima vedere, problema pare a fi eminamente economică dar în realitate este mult mai complicată din punct de vedere geopolitic. Este problema independenței strategice a democrațiilor occidentale față de un regim autoritar.

Condițiile și limitele relocalizării

În condițiile de după coronavirus, relocalizarea trebuie interpretată din două puncte de vedere.
Primul este acela al apropierii de piața. Sunt cazuri în care companiile se mută în străinătate pentru a fi prezente pe piața pe care vând cea mai importantă parte a producției lor. Este de așteptat ca aceste companii să nu treacă la relocalizare nici în condițiile în care pandemia ar fi sugerat o nouă schimbare a locației. Un număr important de consumatori pe o piață cu trend menținut de dezvoltare va determina rămânerea producției în locația actuală, argumentul cifrei de vânzări fiind esențial în strategia de dezvoltare a firmelor. Această strategie este, de regulă, specifică firmelor axate pe producția de serie mare destinată consumului curent.

Al doilea punct de vedere este cel al fragmentării producției unui produs (disocierea lanțului valoric prin efectele detalierii diviziunii muncii ). Acest aspect poate fi considerat ca principal argument al unei posibile accentuări a procesului de relocalizare. Din acest punct de vedere, literatura de specialitate arată că relocalizarea poate urmări o strategie de tip Taylor sau o strategie de tip cognitiv.

Strategia Taylor răspunde cerințelor de gestionare a costurilor (costurilor scăzute ale forței de muncă) și optimizarea fluxurilor de producție. Atunci când costurile de transport sunt prea mari, în special pentru produsele grele (autoturisme, mobilier, mașini-unelte etc.), dispersia geografică a producției va fi limitată. În industria automobilelor, de exemplu, în acest sector, utilizând subsisteme de componente mecanice, electronice, din plastic și textile, fragmentarea lanțurilor valorice a fost foarte mult extinsă, dar mai mult la nivel regional decât la nivel mondial, pentru a evita pericolul distanțării de piețe.

Citește și De ce îi vor ajuta băncile pe cei care au credite ipotecare

Este puțin probabil că ”firmele mamă” vor fi determinate să delocalizeze producția dacă vor analiza situația prin elementele de strategie Taylor. În orice condiții și în orice locație europeană, nord americană sau japoneză s-ar face relocalizarea, costurile ar fi considerabil mai mari și, evident prețul de vânzare mai ridicat. În țări ca Franța, Belgia și Olanda deja există o dezbatere interesantă pe această temă cu încercarea de a vedea în ce măsură relocalizarea ar diminua puterea de cumpărare în țările de origine și în ce măsură ar fi acceptabail din punct de vedere social un raport invers proporțional între șonaj și nivel de trai, în sensul în care relocalizarea ar crea locuri de muncă dar ar reduce puterea de cumpărare. (Hildegunn Kyvik Nordas, “Offshoring of Services Functions and Labour Market Adjustments”, OECD Trade Policy Papers n° 226 ; Philippe Moati et El Mouhoub Mouhoud, « Les nouvelles logiques de décomposition internationale des processus productifs » Revue d’économie politique vol 115).

În sectoarele și industriile unde cursa pentru inovare tehnologică este modul dominant de concurență (farmaceutic, informatic, electronic, aerospațial etc.), firmele adoptă, de regulă, strategia cognitivă. De data aceasta ,soluția relocalizărilor apare ca fiind o posibilitate cu un grad mai mare de realism. Strategia cognitivă urmărește ruperea lanțului valoric al produsului în punctele considerate nevralgice pentru apărarea proprietății intelectuale și importante pentru menținerea rolului esențial al ”firmei mamă” în procesul de creare, producere și vânzare a produsului.

Partea de cercetare-dezvoltare din lanțul valoric va fi mai mult concentrată la nivelul firmelor mamă în așa fel încât chiar dacă produsul se finalizează într-o locație străină, aceasta nu poate să se rupă de veriga inițială. Evident, controlul total asupra producției revine firmei mamă.

Ce ar trebui să aibă în vedere România în cazul unor posibile relocalizări

Dacă unele firme occidentale, multinaționale sau japoneze vor ajunge la concluzia că relocalizarea este necesară trebuie știut că vor căuta o nouă locație altundeva decât în țările de origine sau în zone dezvoltate ale lumii. Criteriul principal va fi ” oriunde dar nu în China (The Guardian :” Global markets recoil as Trump threatens US-China trade war”).

Țările de origine și zonele economice dezvoltate nu pot oferi comparabilitate de cost cu China din punctul de vedere al nivelului salarial. Orientarea se va face spre alte zone prin urmărirea a patru indicatori de bază: ( Vladimir Vodarevski. ”Relocalisation : pourquoi pas, mais comment ?”. Contrepoints 11/05/2020)

În primul rând, costuri salariale , în al doilea rând, automatizarea producției în sensul reducerii diferențelor de cost al forței de muncă între țări. În al treilea rând costurile de transport și de tranzacționare (tarife, bariere netarifare etc.) În al patrulea rând, potențialul de absorbție al pieței interne și proximitatea față de alte piețe potențial interesante.

Alegerea României printre posibile candidate la relocalizări va fi rezultatul anlizei combinate a factorilor de mai sus. Nu trebuie mizat pe alte mijloace de influență. Așa după cum am arătat, criteriul central este obținerea de profit. Nu ar trebui să ne amăgim cu explicații politicianiste cum ar fi avantajele parteneriatului strategic sau relații privilegiate între oameni politici români și străini sa cu relații speciale ale unor oficiali români cu Bruxelles-ul. Vor avea trecere doar argumentele de natura celor patru indicatori de mai sus.

Epilog

Se cere multă prudență în considerarea relocalizărilor din China ca pe o șansă a reconstrucției economiei românești. Iată motivele:
1. Deși anunțat cu multă energie atât în Europa cât și în SUA, procesul relocalizării din China nu a început în mod efectiv. Există mari dificultăți de ordin investițional și logistic. Relocalizarea nici nu este posibilă în multe cazuri datorită legislației chineze care include o participație statală sau a unor persoane private chineze. Unii analiști occidentali consideră că amenințarea cu relocalizarea este doar un mjloc de presiune politică a SUA asupra Chinei în contextul campaniei electorale americane ( Ch. Michel : ”Entre Chine et Amerique , faut-il choisir l’Amerique” Contrepoints 15/05/2020)
2. Este probabil ca să nu existe un procent mai mare de 5% din numărul total al companiilor străine din China care să înceapă treptat o relocalizare până la nivelul anului 2022( L’INSEE-France). Relocalizarea va consta de fapt în oprirea transferului de tehnologie modernă și know how spre China . Se vor introduce legislații noi de apărare a proprietății intelectuale și se va reglementa poziția OMC în acest sens ( vezi demisia Roberto Azevedo).
3. Studiile ASA ( American Statistical Association) indică Zona Magrebiană ca fiind cea mai bine plasată pentru eventuale relocalizări.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.